Teatrul fără șansă: „România 2050”

Am văzut în ultimii ani doar câteva dintre spectacolele regizate de Radu Popescu și știu tot câteva dintre textele dramatice pe care le-a semnat. Figură activă în teatrul independent de la noi, în care se ambiționează să rămână, cu toată seriozitatea și cu toată discreția, inițiator și selecționar al Maratonului de Teatru Independent și al altor evenimente, Radu Popescu merge încrezător pe propriul drum, conștient de obstacole și dedicat lumii din care face parte.

Până acum, spectacolele a căror regie a semnat-o se înscriau într-o zonă precaută, „cuminte”. „Testament”, de exemplu, un spectacol lucrat cu mare ateție la detalii, punând în joc o concepție coerentă, încă poate fi văzut, din acest an, la Teatrul de Artă și este, într-o mare măsură, o creație ce-l reprezintă.

Anul acesta, în toamnă, a avut premiera și „România 2050”, tot în regia lui Radu Popescu. Numai că nici n-a apucat să se închege bine, să-și găsească ritmul, să-și așeze forma și conținutul într-un tot unitar, că iată, a ajuns deja la sfârșitul vieții. Viața spectacolului, scurtă din motive care nouă, spectatorilor, ne rămân necunoscute, era abia la început, dar iată că ultima reprezentație a avut loc în dimineața de 22 noiembrie la Teatrul de Artă, provocând spectatorii să-și imagineze grotesc o Românie a viitorului, un ținut SF din care majoritatea valorilor umane au fost abolite.

Sub semnul jocului asumat, al lui „ce-ar fi dacă…?”, amfitrionul ne invită înăuntru, în sala de spectacol, pe ritmurile unui cunoscut cântec de cabaret, iar povestea începe simplu, abrupt, cu povești spuse de personaje din România anului 2050. În mai bine de două ore în care, aproape inevitabil pentru un astfel de spectacol itinerant, ritmul trenează din când în când, în fața publicului se perindă tot felul de personaje care-și au originea într-o Românie verosimibilă, după chipul și asemănarea celei de azi, dar care sunt dezvoltate în duh distopic, să spunem așa. Dincolo de aceste ipostaze particulare se citesc componente ale unei tipologii cunoscute: politicianul fariseu, pentru care „mâncatul de rahat” e „măsura succesului”, amplasat într-o cutie-celulă, prizonier într-un spațiu în care nu ajung decât banii; falsul înțelept, demagogul, idiotul, șeful de România, în care s-au strâns toate defectele imaginile și pentru care bunătatea e boală grea, și alte personaje care în unele momente îi rămân inaccesibile spectatorului. La elucidarea lor nu ajută nici personajul-liant, cu cap de porc, care se ițește din când în când în spațiile de joc, care se schimbă de câteva ori.

De la o grădiniță, căci acolo începe să se contureze imaginea acestei Românii stranii, fără substanță, stând sub semnul kitschului, al gargarei, precum doamna educatoare, și până la sângele și trupul Domnului în România aceea îndepărtată (sensul este, evident, antifrastic), adică berea și micii, cu care sunt tratați spectatorii la sfârșit, spectacolul ne aduce în fața ochilor un grotesc gros, care are, evident, o dimensiune suprarealistă. Teatrul-labirint, formula aleasă de regizor, ne plimbă din sala de spectacol sus, la etaj, într-un alt spațiu de joc, apoi jos, într-un spațiu rece, nedefinit, în care un bărbat și o femeie trăiesc o agonie netransparentă pentru spectator, după aceea în curte, unde ne așteaptă un discurs sforăitor, rostit de o activistă cu tricolorul la gât, slujind o cauză dusă la extrem (tratată, și ea, ironic), apoi în spațiul întuncat al barului ș.a.m.d.

În timpul spectacolului, mi-a venit în minte și „Carpathian Garden”, spectacolul lui Radu Iacoban, mult premiat la festivaluri de teatru independent, și „Doi și un tulnik”, scris și regizat de Alex Unguru. Româniile celor trei artiști seamănă mult, ironia și umorul (aici intră și mișto-ul neoș) se revarsă în cantități copleșitoare, spectatorul râde, dar pleacă acasă cu un gust amar. Principala deosebire este că Radu Popescu a plantat o formulă preluată din teatrul așa-zis inițiatic, din cu totul altă zonă tematic și formală, conferindu-i astfel spectacolului său o notă de bizarerie fals criptică, de stranietate, care rezultă și din contrastul strident dintre seriozitatea, chiar dramatismul conținutului comunicat și lejeritatea, ludicul formei în care e amplasat acest conținut.

Dincolo de măști – și ele înșelătoare, ca tot ce face parte din acest spectacol –, pe care le vedem în mai toate scenele, „România 2050” se desfășoară, una peste alta, ca o succesiune de imagini tulburi despre un ținut înfricoșător – prin neomenia lui, prin sălbăticia lui, prin gregaritatea lui, prin neverosimilul lui. Toate aceste trăsături sunt puse în evidență de scenografia semnată de Marian Văsii și de distribuție.

Nu știu, repet, de ce spectacolul nu a avut la dispoziție timp pentru a se defini, asta întâmplându-se numai după mai multe reprezentații, după un timp în care componentele își găsesc ritmul și locul în interacțiunea din cadrul întregului în care funcționează. În câteva luni, o producție abia își începe viața, care prinde un contur cât de cât limpede în timp și numai în timp. „România 2050”, proiect mai îndrăzneț al lui Radu Popescu, spectacol prin care s-a despărțit o vreme de realismul dominant în teatrul independent de la noi, a trăit foarte puțin – între 15 și 22 noiembrie –, atât de puțin, că n-a avut cum să crească. Să fie viața scurtă o condiție impusă în contractul cu Administrația Fondului Cultural Național? Să fie asta soarta multor proiecte de teatru finanțate de aceeași instituție? Atunci, la ce bun pe termen mediu și lung?

Teatrul de Artă

România 2050

Regia: Radu Popescu

Distribuția: Diana Dumbravă, Ana Maria Olaș, Tamara Roman, Cristina Pleșa, Liviana Murgoci, Cristiana Luca, George Constantinescu, Andrei V. Ciopec, Eugen Cozma, Cristian Ioniță, Ștefan Craiu

Scenografia: Marian Văsii

Muzică live și sound design: Călin Torsan și Cristian Gherghel